În timp ce disfuncția erectilă, chiar și la diabetici, era înțeleasă în primul rând ca o problemă psihogenă, cercetarea intensivă și îmbunătățirea capacităților de diagnosticare din ultimii 10 ani au condus la o înțelegere mult mai aprofundată a mecanismelor de reglementare a erecției masculine și a posibilelor procese patologice [8]. A devenit din ce în ce mai clar că geneza disfuncției erectile este adesea un proces multicausal și că cauzele organice joacă un rol mult mai important în cauzalitatea sa decât se presupunea anterior.
Acest lucru este valabil în special pentru bărbații cu diabet, la care factorii organici predomină asupra cauzelor psihologice în ceea ce privește geneza disfuncției erectile. Acest lucru se datorează faptului că mulți diabetici au mai mulți factori de risc în afară de diabet (de exemplu, hipertensiune arterială, dislipoproteinemie). În cazuri rare — în diabetul de tip II — disfuncția erectilă poate, de asemenea, să preceadă manifestarea diabetului sau să fie primul semn al acestei boli, deoarece apariția diabetului este doar o componentă a "sindromului metabolic" mai complex, care poate avea un efect vasodăunător pe o perioadă lungă de timp, chiar înainte de diabet.
Cu o durată mai lungă a diabetului și a controlului metabolic hiperglicemic cronic, crește riscul apariției complicațiilor secundare ale diabetului, care pot perturba grav sau chiar bloca complet interacțiunea dintre componentele caverno-venoase, arteriale și nervoase necesare unei erecții. Leziunile vasculare (datorate micro și/sau macroangiopatiilor), precum și leziunile neurogene (polineuropatiile) sunt principalele responsabile de acest lucru. În plus, există posibilitatea unei perturbări temporare, pasive, a potenței ca urmare a unor niveluri momentan foarte ridicate ale glicemiei. În plus, diabeticii iau frecvent și medicamente care au un efect de inhibare a erecției (de exemplu, medicamente antihipertensive, medicamente hipolipemiante).
Această schimbare a modului în care este privită disfuncția erectilă a determinat diverși autori să concluzioneze foarte rapid că disfuncția erectilă — în special în grupul diabeticilor cu factori de risc somatici frecvent suplimentari, legați de boală — este o problemă determinată pur organic, care ar trebui luată în considerare și tratată relativ independent de factorii psihologici [41]. Deși tendința de a conceptualiza disfuncția sexuală din punct de vedere somatic are sens și conduce la o mai mare claritate în ceea ce privește diagnosticul și recomandările de tratament, acest punct de vedere prezintă riscul de a reduce disfuncția erectilă la o tulburare a unei funcții organice. Cu toate acestea, acest lucru nu face în niciun fel dreptate semnificației și complexității sexualității umane.
În disfuncția erectilă a diabetului, factorii organici și psihologici sunt atât de strâns împletiți la o mare varietate de niveluri, încât este dificil și adesea chiar imposibil să se separe factorii organici de cei psihogeni. Acest lucru se aplică, de exemplu, genezei impotenței, care rareori poate fi explicată printr-o singură cauză, deoarece este frecvent multifactorială, iar organogeneza și psihogeneza se întrepătrund într-un pachet de cauze. De exemplu, dacă disfuncția erectilă la un diabetic este asociată cu un nivel ridicat de glucoză din sânge, boli secundare ale diabetului, o tulburare a metabolismului lipidic, hipertensiune arterială, medicație suplimentară, consum de alcool, abuz de nicotină, stres psihologic asociat bolii și probleme cronice ale partenerului, este aproape complet inutil să încercăm să determinăm cauza reală a disfuncției erectile.
Deoarece diverșii factori care influențează disfuncția erectilă la nivel somatic, psihologic și comportamental sunt interconectați într-un fel de pachet de cauze, o distincție între disfuncția erectilă "organică" și "psihogenă" poate avea, prin urmare, doar o valoare euristică, deoarece acestea sunt de obicei doar categorii mixte foarte neclare. Din acest motiv, diverși autori [1, 9, 12] propun, pe bună dreptate, să se renunțe la distincția tradițională a unei "organogeneze" și a unei "psihogeneze" a disfuncției erectile în favoarea unei perspective biopsihosociale, deoarece aceasta corespunde și gândirii comportamentale sau psihosomatice.
|
|
|
