Datele privind frecvența variază între 22-84% [20]. Pentru radioterapia interstițială, incidența disfuncțiilor sexuale postoperatorii este considerată mai favorabilă [5]. Conform lui Goldstein [6], radioterapia ar accelera modificările arteriosclerotice ale arterelor iliace. În consecință, disfuncțiile erectile induse de aceasta au fost în principal de origine arterială. Cu toate acestea, apariția uneori bruscă a simptomelor odată cu începerea terapiei la unii pacienți pune, de asemenea, la îndoială această ipoteză. În cazul prostatectomiei radicale la pacienții radioterapeutici anterior, fasciculul vascular-nervoase se găsește într-o placă cicatricială groasă, astfel încât ocluzia prin compresie a arterelor din această zonă pare, de asemenea, posibilă.
Se preconizează că aproximativ 50% dintre pacienții cu diabet zaharat vor dezvolta disfuncție erectilă în cursul bolii [18]. Disfuncția erectilă poate fi, de asemenea, prima manifestare clinică a unui diabet zaharat încă necunoscut. Din punct de vedere etiologic, microangiopatia și macroangiopatia vaselor penisului, neuropatia, dar și afectarea țesutului cavernos [13] trebuie incluse în considerațiile de diagnostic diferențial. Studiile in vitro ale fâșiilor izolate de corp cavernos de la pacienții diabetici impotenți au demonstrat, de asemenea, că relaxarea țesutului dependentă de endoteliu a fost atenuată [24]. În timpul examinării diagnostice, se găsesc respondenți SKAT și nerespondenți SKAT. Bilanțul trebuie să includă cu siguranță o examinare a funcției vezicii urinare, deoarece disfuncția de evacuare a vezicii urinare poate fi primul semn al neuropatiei autonome. Din punct de vedere terapeutic, SKAT a fost preferată pentru respondenții SKAT, iar o pompă de aspirație cu vid (EHS) a fost utilizată ca opțiune terapeutică pentru nerespondenți. Alte grupuri de cercetare chiar preferă în general utilizarea pompei de vid [18]. Hauri [9] a raportat un succes bun al revascularizării arteriale a gradienților penieni. Cu toate acestea, din cauza detectării insuficiente a neuropatiilor vegetative și a leziunilor din țesutul cavernos demonstrate prin microscopie optică la pacienții cu diabet zaharat, alți autori îndeamnă la reținere chirurgicală în această boală.
O compilație realizată de Price și colab. [18] a criticat lipsa actuală de informații privind tratamentul disfuncției erectile atât în rândul pacienților, cât și al medicilor. Deși majoritatea pacienților cu disfuncție erectilă doreau tratament, aceștia abordau rareori medicul de familie cu privire la această problemă sau primeau doar sfaturi inutile de la medicul lor [12].
Apariția disfuncției erectile a fost raportată și în sclerodermie, care aparține grupului de colagenoze [17]. Cavitățile de contrast în cavernosogramă [18] și acumulările locale de țesut conjunctiv colagenos [23] în corpul cavernos detectabile prin microscopie optică sugerează o cauză organică în sensul fibrozei cavernoase. Din cauza apariției frecvente a fenomenului Raynaud la mâinile acestor pacienți, o arteriopatie secundară pare a fi un factor etiopatogenetic relevant. Din punct de vedere terapeutic, D-penicilamina și corticosteroizii sunt utilizați în evoluția de obicei nefavorabilă a bolii de bază, dar există puține informații disponibile cu privire la valoarea acestei terapii în influențarea disfuncției erectile. Au fost raportate cazuri izolate de implantare a unei proteze peniene, care este dificilă din cauza fibrozei cavernoase extinse, precum și de îndepărtare a protezei din cauza necrozei postoperatorii a glandului [1]. În orice caz, planificarea interdisciplinară a terapiei ținând seama de prognosticul general pare rezonabilă.
Leziunile penisului sau ale structurilor adiacente și bolile corpului cavernos pot fi asociate cu disfuncția erectilă. Acest lucru trebuie luat în considerare în timpul anamnezei și al examinării clinice. Disfuncția erectilă poate fi, de asemenea, o consecință a intervențiilor terapeutice, iar pacientul trebuie să fie informat cu privire la acest aspect înainte de operație. În cazul diabetului zaharat, disfuncția erectilă trebuie să apară la fiecare al doilea pacient în cursul bolii.
|
|
|
